Cum cad cetățile.
Motto:
”Chiar dacă lumea este întunecată luminează măcar o parte”
Aproape în fiecare zi, pe drum, la cumpărături sau la servici, văd oameni mergând cu capul aplecat în jos și temători pentru ziua de azi dar și pentru ziua de mâine și aud adesea în jurul meu afirmații de genul:
- e prea greu pentru mine!
- asta e, nu am ce face!
- nu o să reușesc niciodată!
- nu sunt făcut pentru asta!
- sunt ocupat până peste cap, am servici și familie!
- cine sunt eu ca să reușesc, dacă nu au reușit alții!
- succesul este o poveste despre cei ce au avut bani!
Și încă multe altele, a căror numitor comun este înfrângerea. Da ÎNFRÂNGEREA și DEMORALIZAREA. Căci toate aceste afirmații nu sunt nimic altceva decât manifestări ale sindromului Stockholm sau dacă vreți al sindromului femeii bătute.
Conform acestuia, victimele abuzate emoțional și fizic, ajung să accepte că, situația în care se află, este singura situație posibilă, iar orice tentativă de evadare este privită ca o amenințare, întrucât, într-o tentativă de evadare, există riscul ca victima să fie rănită. Drept consecință, victima devine hiper-vigilentă în privința nevoilor celui ce o abuzează și neștiutoare în privința propriilor nevoi. Separarea de acesta devine tot mai grea pentru victimă, întrucât ar pierde singura relație pozitivă formată, cea cu agresorul.
Astfel oamenii devin opaci, lipsiți de curaj și inițiativă și chiar mai mult, devin proprii lor gardieni și își elimină oportunitățile.
De aceea vedem în fiecare an șiruri lungi de oameni care pe data de 3 ianuarie stau la coadă ca să își plătească impozitele, de aceea sondajele arată că majoritatea oamenilor vor să fie angajați la stat, de aceea România este pe penultimul loc în Europa, la numărul de firme pe mia de locuitori (20/1000 oameni), de aceea exportăm tineri cu studii superioare, făcute pe banii noștri, ca să producă plus valoare pentru alții și lista poate continua.
Știați că pentru 90% dintre români salariul reprezintă doar 10% din ceea ce produc? Că restul merge la stat și la patroni?
Știați că pe parcursul a 40 de ani de muncă beneficiați doar de 1080 de zile de concediu,
(27 zile X 40 ani = 1080 zile)? Adică ceva mai puțin de 3 ani din viața voastră?
Oare nu ar fi mai bine să muncim din greu, pentru noi, 3-4-5 ani, pentru a beneficia de 40 de ani de libertate și concediu?
O să spuneți: Unde să muncim pentru noi?
Și o să vă răspund cu afirmația făcută de un grup de șamani: Răspunsurile au fost și sunt întotdeauna în noi și în jurul nostru, dar oamenii sunt doar prea orbi, prea surzi, prea temători și prea ignoranți ca să le vadă.
Poate că pe mine Wing Chun-ul m-a format altfel, mai independent, mai putin temător, mai determinat, mai războinic. Dar dacă căutați sigur veți găsi. Eu am găsit. Puteți sigur și voi! Și fără bani mulți, dar cu multă muncă și determinare de a reuși. Nu contează studiile, vârsta, sexul sau experiența profesională. Contează în primul rând DORINȚA DE A REUȘI!!! Dacă nu pentru voi, atunci măcar pentru cei ce vă sunt dragi.
Mă uit în jur și nu îmi vine să cred că atât de multă lume a fost înfrântă înainte ca lupta să înceapă.
Dar unde le sunt visele, cele care i-au determinat să urmeze niște studii, să-și întemeieze o familie, să aibă o meserie? Unde sau pierdut? Ce o să lăsați moștenire copiilor voștri? Înfrângerea? Ce o să rămână după voi? Un zero tăiat în patru?
În celebra lucrare ”Arta războiului a lui Sun Tzu” se spune, citez din memorie: Nici o cetate nu va cădea, indiferent de cât de mari sau nu îi sunt zidurile și cât de adânci îi sunt șanțurile, până nu se vor deschide porțile din interior.
Și atunci vă întreb, pe voi cei care, înainte ca să scoateți sabia din teacă și să încercați tăria dușmanului, a-ți capitulat: De ce a-ți deschis porțile?
